Luceafărul

Mihai Eminescu, poetul inspirat de tei
Lansează în 1883
„Luceafărul”, adică un text poetic romantic
Fiind cel mai lung poem de dragoste din lume, practic
Se inspiră din basmul “Fata în grădina de aur”
Și din filosofia lui Platon și Schopenhauer
Se inspiră, mai ales, din propria experiență
Și are motive mitologice din abudență
Se remarcă simbioza structurilor epice
Cu cele lirice și dramatice
E o sinteză de principii estetice, deci e
Un poem filosofic ca și spеcie
“Luceafărul”, o operă unică într-un milеniu...
Tema este condiția omului de geniu:
Incompatibilitatea între relativ și absolut
Și-n formula epică naratorul e demiurg
Adică este omniprezent și omniscient
Narațiunea-i la persoana a treia, imperfect și prezent
În formula lirică avem lirica măștilor lui
Fiecare mască e o dimensiune a geniului
Fata de împărat e simbolul aspirației spre ideal
Iar Luceafărul este simbolul geniului. Clar?
Hyperion e simbolul dimensiunii mitice
Cătălina e simbolul dimensiunii telurice
Cătălin e simbolul lui Cupidon în marea scenă
Iar demiurgul reprezintă conștiința supremă
Formula dramatică e nu e ca cea lirică
Deoarece dialogul e de natură onirică...
Și protagoniștii lui sunt din lumi distincte. Clar?
Din spațiul terestru și din cel universal
Ca mijloace compoziționale avem alegoria
Că simbolurile-s cele ce alcătuiesc poezia
Și antiteza: înger și demon
Cosmic și teluric, muritor și nemuritor
Iar ca elemente exterioare compoziției
Avem patru tablouri care iau ființă
În visul fetei de împărat
Reprezentând patru straturi ale visului, de fapt
Primul tablou: plasticizarea dimenisunii angelice
Al doilea: cel al dimensiunii demonice
Al treilea: al zborurilor uranice
Și ultimul al experienței erotice
Prozodia e simplă, nu e ciudată
Ritmul e iambic și rima e încrucișată
E o capodoperă romantică printre poeme
O putem numi “sinteza liricii eminesciene”...
Unde geniul e un inadaptat în dezacord cu lumea
Care își găsește ca unică soluție evaziunea

Orice s-ar crede, orice s-ar spune
Geniul există, e un zeu fără nume
Luceafărul e o alegorie romantică
Bazată pe tema geniului în lume. (pe bune!)
E vorba de omul de geniu și de omul comun
Scophenhauer este cel ce descrie aceste lumi
În filosofia lui
Care l-a influențat pe Eminescu și, implicit, opera poetului
Geniu însingurat, geniu nefericit
Condiția de a fi mereu neîmplinit
Geniul aspiră la cunoaștere și își poate depăși condiția și sfera
Și se manifestă diferit
S-ar sacrifica pentru un ideal
Traiectroia sa nu-i catre banal
Pe când, omul comun este insctinctual
Subiectiv, sociabil, doar ca incapa-
-bil de-a-și depăși condiția
Are voința de-a trăi și dorința
De-a fi fericit... și asta e bine
Ierarhia e de la geniu la multime

A fi geniu e un oximoron
Geniul n-are moarte, nici noroc
E înălțat prin suferință la nemurire
Comunicarea prin iubire, Hyperion
E imposibilă! Latura sensibilă
A lumii tale cu-a lor e incompatibilă
De-aia geniul se ascunde, pune-n față scutul
Contemplând lumea-n dialectica relativului cu-absolutul

“Traind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”