Călimara (De George Topârceanu)

[Poezie: Călimara - George Topârceanu]
Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint
Cu 2 guri întunecate, ca 2 porţi de labirint
Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare
Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare
Cu 2 guri ca de fântână, din care ultimul meu vis
Scanfandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis
Va încerca, zădarnic poate, s-adune înşirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe
În călimara asta nouă, roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cândva inerte, pe câmpul alb al unei pagini
Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte
O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte
Şi-acele arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie?
În ea, tăcute şi smerite, stau viitoarele regrete
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după o rudă care încă-i vie
O epigramă inedită, figura unui tip ridicol
Pe care nu-l cunoaştem încă, un titlu mare de articol
Asupra unei chestii care va fi de actualitate
Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9
Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă
În cupa ei de întuneric, dorm viitorul şi prezentul
Cuvintele cu care, poate, îmi voi începe testamenul
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, sau o poemă de iubire
Pe care voi ceti-o, poate, atras de noapte lor bizară
În ochii tăi cei mari şi negri, ca 2 guri de călimară...