Intrus în morgă

[Strofa 1: Para]
Ce gol sublim…
O prăpastie-n care n-ai curaj să sari, pentru c-amândoi murim
Dar vorba aia: mori pe ieftin
Găsești pe la tot pasul, nu reflectă ce simțim
Anii simt cum mi se duc, pe lângă mine-n depășire, că-s începător
Trăiesc în iad de-atâta timp, nu știu unde e raiul lor
Și mai bine stau aici decât să urc în alt iad…
Vorbesc prea criptic de spini, iluzii raționale
Încă spun după ajutor, deși-s sătul de tonul rece al căsuțelor vocale
Nu e vreo cale…
Nu poți fi om, dar nici fiară, ăștia-s țigani!
Te fură sau ți-o furi…
E-o lege nescrisă, de-aia nu-mi vine a scrie… dar o fac
Să mă simt bine cu mine, știind că sunt cel mai sărac
Fereastra sufletului e țăndări, vezi pe unde calci!
Am un muzeu în mine, el e simplu exponat
Și mulți mi-au reproșat că nu văd clar ce sunt
E morgă-n toată firea cu bucăți din mine puse-n rând
Pline de praf și prea mult mucegai…
Îngrijitoru’ mi s-a spânzurat de coasta stângă
Dar fraierul nu și-a dat seama că n-are nici cine să-l plângă…

[Strofa 2: C.o.D]
Mă simțeam pierdut, măsuram aleile cu privirea
Omenirea m-a respins, mi-a spus să îmi caut pieirea
Și te-am găsit pe tine într-un amalgam de rocă
Am cioplit în stâncă, iar acum piatra mă sufocă
N-are sens salvarea, pentru scoarța verde te vinzi
Rămân un nor captiv în infernul de oglinzi
Viziunea mea sadică punctează stări de spirit
Le simt tot mai adânc, c-am dat mult, dar n-am primit
Am spart ziduri ca titanii
Rămân singur ca orfanii
Un mercenar falit… Zi, Cronos, cu cât vinzi anii?
Glumesc, stai calm! Scopul meu e scopul ei
Și-am ajuns un nimic, iar p-aceste pustii alei
Când n-o să mă saluți zâmbind, o să te întreb: Cine ești?
Ai renunța la basmele mele, doar să crezi în povești
E vremea să dispari, gradele scad, e ceață
Promit c-o să ne revedem curând, iar e dimineață
Sar hotare, în lumea ta nu-s intrus, sunt distrus
Fărâmițat în mii și mii de bucățele, ca la apus
Să-ți dai seama de unde vin, pe unde mă scot
Nu înțeleg de ce vrei să vezi zilnic un mort…