Sarah (Monolog)

[Monolog: Sarah]
Septembrie...
Un strigăt mut te cheamă-n taină,
M-acoperi pe umerii slabi cu frunze-n loc de haină.
La 9 ani, văd și-nțeleg cam tot în jurul meu,
Îmi scapă totuși un detaliu ce mă apasă greu:
De ce, când suntem mici, iubim, simțim și nu știm ce e ura?
Și cu cât ne înălțăm spre nori, ne transformăm și sufletul, și gura?
De ce mă bucur atât de mult de fiecare dimineață
Și caut roua rece-n iarbă ca să mă spăl pe față?
Pe când voi, adulții, o vedeți într-o cană de cafea,
Într-o goană infinită pentru-a pune la saltea.
Știu și înțeleg că trebuie să și trăim,
Și maculatura asta blestemată șterge ce simțim.
Tată, spune-mi tu, te rog, că tu știi mai bine:
Ce vise aveai? Spune-mi ce simțeai, când erai ca mine?
Nu te condamn că ai crescut – așa-i în viață, poate.
Îți mulțumesc că ești aici și-atunci când ești departe.
Și-am înțeles că toate trec, nu sunt nemuritoare:
Sămânța, apoi pomul, bobocul, apoi floare,
Se bucură-n petale… se ofilește… moare.
Mi-e frică și vă spun sincer
Că poate cresc și-o să mă schimb.
Mi-e frică de lumea toată
Ce se schimbă după anotimp.
Mi-e frică de mine, mi-e frică de inima mea,
Că poate-ncepe să iubească tot ce-am urât cândva.