Poezia se termină

[Strofă]
Poezia mea se termină, atunci când e lipsit de vânt Pământul
Când gândul e cufundat în abis, şi pe foaie e gol rândul
Când zece îngeri victorioşi, spre Ceruri or să plece
Flămând de lumină cad, mestecând întuneric rece
Timpul trece, şi nu-mi schimbă decât înfăţişarea
Îmi ia suflarea, dar totuşi eu nu văd schimbarea
Am reuşit să schimb marea şi oceanul, l-am prefăcut în baltă
Am scris pe minţi de piatră, ca un ciocan şi-o daltă
Dacă aici e lupta între bine şi rău, eu sunt lupta lor
Un luptător, gata să pună capăt nopţilor
Dând putere zilelor şi muzicalitate, tu zi, calitate
Conştient de acea stabilitate, nefiind nevoie de agilitate
Poezia e limba-n care vorbesc cu ce mă înconjoară
Un pian şi o vioară-mi dau ajutor, atunci când restul mă doboară
Viaţa mea e o simfonie, poate cea mai neînţeleasă
Dar dacă suferinţele sunt copaci, atunci eu sunt într-o pădure deasă
Binele mereu învinge, niciodată n-o să cad în păcat
Mereu o să caut calea cea dreaptă, ca un avocat
Când lupta e gata, sabia-n teacă, şi scutul sfărâmat
Abia atunci pot spune că poezia mea s-a terminat