Monologul 41

[Monolog]
E una din zilele alea în care, efectiv, nu fac nimic.
Mi-am aprins țigara asta,
Mă uit pe tavan și caut niște răspunsuri.
Spre exemplu, ce am fost până azi?
M-am trezit în fiecare zi fără să știu ce norocos sunt
Și, efectiv, ce binecuvântare plutește asupra ființei mele.
Și încă ceva: când spui adevărul, trebuie să te pregătești de jertfă.
Și, uite, mă jertfesc de ani întregi de când nu mă mai mint pe mine.
Și, ori de câte ori spun adevărul, trebuie să-l accept,
Chiar dacă mă doare, ca să pot să merg cu capul drept spre orizont.
Efectiv să nu am ce să-mi reproșez vreodată.
Sunt om.
Și omul se naște, crește, trăiește și iubește.
Dar, oricât de mare este acest om, are o zi când se sfârșește.
Greu de realizat asta, nu?
Adică fiecare, în sinea lui, se vede nemuritor.
Sunt firul de praf dintr-un deșert infinit.
Sunt moara de vânt ce încă nu s-a oprit.
Sunt floarea de colț ce din stâncă înflorește.
Sunt cel ce se naște, trăiește și iubește.
Sunt apa ce curge, că e noapte sau zi.
Sunt raza ce vine peste prăpăstii pustii.
Sunt tot ce mișcă, în adâncuri și la suprafață,
Că până va veni sfârșitul… mi se spune viață.